Galerie Foto

Doru Covrig vă urează La mulţi ani în 2012

Sculptorul Doru Covrig e născut la Deta (Timiş), în 1942. A absolvit Artele Plastice în Bucureşti, iar în 1982 s-a stabilit în Franţa. Trăieşte pe Valea Marnei, la 10 kilometri de Paris. Este unul dintre cei mai originali şi importanţi artişti români contemporani. A expus în România, Franţa, Japonia, Olanda, iar lucrări monumentale ce îi poartă semnătura se găsesc în Belgia, Austria, Slovenia, Marea Britanie ori România. În 1995, împreună cu alţi artişti, a reprezentat ţara noastră la Bienala de la Veneţia.

Carte poştală veche, cu casa, atelierul & show room-ul situat pe valea Marnei, acualmente sediul CRAAM.

De aproape doi ani, de când ne-am cunoscut la Timişoara, la lansarea volumului „Povestea zilelor noastre” – în care Adriana Cârcu a intervievat 13 artişti ce trăiesc în diaspora, dar care au o relaţie profundă cu Banatul –, Doru Covrig îmi trimite emailuri încărcate cu… fotografii. Imagini uluitoare, surprinse instantaneu sau regizate, în care, nu de puţine ori, personaj este chiar el. Ori… amănunte din lumea care îl înconjoară, de la sculele din atelier, până la vizitatorii ce-i deschid uşa. Imagini pe care le semnează CRAAM, prescurtare a Centre de Recherches Affectives et Artistiques de la Marne. Când mai sculptează dacă face atâtea fotografii?, m-am întrebat. Şi mi-am mai pus şi alte întrebări. Cum răspunsurile nu veneau de la sine, le-am aşezat într-un email şi i le-am trimis chiar lui Doru Covrig. Iar el mi-a răspuns.

E o pasiune de dată mai recentă fotografia? E generată de facilităţile pe care le au aparatele astea deştepte? Sau…?

Pentru mine fotografia sau cochetăria cu fotografia, şi mai ales cu aparatele e o lungă istorie. Eu vin dintr-o familie de origine modestă, dar pe la 16 ani am avut primul meu aparat foto , un Smena, aparat sovietic din bachelită. Primele îndrăzneli… fotografine sunt timide, copilăreşti, alb şi negru, developate la o butică în subsol, pe strada Doja, la Timişoara. Mai târziu, ca student sărac la Bucur City, aveam acces la aparatul unui văr care avea un mic laborator în sala de baie, unde am învăţat să fac primele developări. Apoi, ca tânăr sculptor, cu cel mai modest aparat – un “Liubitel” 6×6, la fel, din baquelită – am fotografiat sculpturi şi chiar mica mea familie, în alb şi negru.

Un mare progres a fost cu puţin înainte de a părăsi patria: am investit într-un Rolleiflex chinezesc şi chiar mi-am cumpărat un agrandisseur şi tot ce trebuia pentru un mic laborator încropit într-un dulap din cămară. Mare fericire mare, fotografiind sculpturi, familie, prieteni şi peisaje… Primul modest reportaj l-am făcut cu… imagini furate, pe ascuns, fotografiind siluete de obezi la Marea Neagră. Îmi sugerau, parcă, sculpturi monumentale pe fond de cer şi mare, sau poate chiar dictatori…

Nu te-a vindecat exilul de acest hobby cheltuitor de timp şi de bani?

O dată cu venirea în Franţa, aventura cu fotografia şi mai ales cu aparatele foto a început să prindă amploare, să devină obsesie… Am visat tot mai sus, la aparate din ce în ce mai performante, desigur de ocazie, second handuri, eventual la preţuri acceptabile. Am devenit un pasionat de reviste foto şi de literatură fotografică, am participat la târguri de materiale pentru fani, un domeniu foarte bogat aici, la Paris. Încet, încet, fotografia a devenit un “violon d’Ingres” foarte important, investind  din ce în ce mai mult, cumpărând aparate de mărci reputate din gama profesională ca Leica, Nikon, Rolleiflex, Mamiya, Linhof, până la mari camere de studio, grand format, de 4×5 inches, cu obiective, accesorii, lămpi şi celule de tot felul… Am făcut achiziţii şi pentru laborator , aparate de mărit şi, colac peste pupăză, o maşină de developat color… Astfel, am făcut, de A la Z, toate fotografiile şi tirajele pentru pressbookurile mele de artist sculptor… Deseori m-am gândit la bunicul Brâncuşi, căruia îi plăcea să facă chiar el însuşi totul, susţinând că doar el vede unghiul ideal şi lumina bună pe sculpturile sale.

O dată cu invenţia aparatelor numerice, aparatele rămase pe sistemul argentic au ajuns la preţuri derizorii şi iată că visul de a avea aparate de “haut de game” a devenit mai mult ca niciodată realizabil, iar pasiunea mea de colecţionar e împlinită.

Chiar nici-o fisură între sculptorul Doru Covrig şi fotografie?

Fiind tot mai mult sculptor “full time artist”, în anii ‘90 , pasiunea pentru aparate a devenit o… investiţie într-un fel inutilă. Fotografiam doar sculpturile proprii, mai făceam diapozitive… Prin urmare, aveam un mic reflex de făcut fotografie curentă, de atelier şi de viaţă domestică, fotografie-suvenir din călătorii, fără tentaţie de făcut fotografie de dragul fotografiei, eu fiind sculptor şi interzicându-mi, parcă, să devin artist fotograf. În anii ‘80 şi mai ales în anii ’90, în perioadele când nu aveam condiţii pentru sculptură, desenam mult… Fiind în universul foarte complex al artelor plastice, populat cu milioane de fotografi şi multă tehnologie, nu mă atrăgea ca o practică constantă, pasionantă, nu mă interesa să mă lansez cu adevărat în această direcţie… Trecând la folosirea ordinatorului, bucurându-mă de facilitatea şi performanţele aparatului numeric, tentaţia şi-a făcut apariţia!

Intuiesc febrilitatea, pasiunea şi curiozitatea atunci când pui mâna pe aparat…

Fotografia fiind o activitate vizuală excitantă, pentru mine ea poate să înlocuiască desenul şi, încet, încet, să devină o activitate artistică importantă, unde spiritul de spontaneitate este chiar opus spiritului greoi şi lent, obligatoriu disciplinat-artizanal şi tehnologic al sculpturii. Desigur că în munca de sculptor pot avea satisfacţii, dar cred că şi epoca se schimbă, poate chiar eu însumi simt această schimbare. Simt chiar o anumită saturaţie să fiu mai tot timpul tributar tehnologiei, cum este lucratul în bronz, iar lipsa de bune condiţii sau mijloace dă, câteodată, modeste realizări sau chiar insatisfacţii…

Cred că fotografia, în epoca noastră actuală, marcată de noile tehnologii, are o evidentă facilitate, un limbaj accesibil, este o sursă de mesaje artistice pline de libertate, de originalitate… E un domeniu unde încerc să mă descopăr să fiu eu însumi.

Pare că fotografiezi tot ce mişcă. Totuşi, care îţi sunt ţintele predilecte?

Imaginile mele sunt legate, desigur, de universul vizual în care mă mişc, în care vehiculez zilnic. Sunt imagini-mesaj cu o tematică ocazională sau repetitiv obsesională. Sunt şi imagini ce revin din universul tridimensional de sculptor, de cele mai multe ori figurativ, sau, mai bine zis, între figurativ, obiect şi arhitectură . Fotografia este o excelentă educaţie vizuală de dozaj, cadraj şi compoziţie şi, desigur, un exerciţiu de originalitate, abstracţie şi comunicare. În posesia unui aparat digital Reflex, simplu, cu zoom standard, fotografiez mult şi zilnic, cu un ochi exersat la ordinator. Uitând parcă de faptul că am dulapurile pline de accesorii şi aparate, îmi spun, mai în glumă, mai în serios, ce mişto chestie este fotografia!

Vezi si:

www.covrig.net